Îmi rezerv dreptul de a începe articolul și descrierea artistului Andrei Tarkovski cu un citat care mi-a rămas întipărit în minte încă de la prima vedere: „Arta este un metalimbaj cu ajutorul cărui oamenii încearcă să comunice unul altuia, informații despre sine și să-și însușească experiența altora.”
Atunci când mă gândesc la Tarkovski îmi vin o serie de cuvinte în minte precum: artă, divinitate, suflet, autenticitate, calitate, profesionalism, mizanscenă, complexitate, expresivitate, sens, imagine și iubire de viață. Totuși nu îl pot defini, pentru că a defini înseamnă a limita iar el este o poveste infinită. E acel gen de artist care schimbă vieți, un vizionar și un “pictor” al stărilor sufletești….
Stilul său se clasifică în categoria de poetică vizuală și este marcat de scenele lungi, contemplative și atipice, de poveștile pline de mister și imaginile suprarealiste, de personaje alese cu grijă și atmosfera specifică Tarkovskiană redată prin asocierea elementelor vizuale cu cele sonore.
S-a născut în 1932, în Belarus, într-o familie de artiști, tatăl său – celebrul poet Arseny Tarkovsky, iar mama sa actrița Maria Ivanovna. A jucat un rol primordial în evoluția cinematografiei moderne, prin viziunea sa artistică și studiul pe care l-a dedicat timpului în filmele sale ( vezi și cartea „Sculptând în timp” de Andrei Tarkovski).
Chiar dacă activitatea sa se reflectă doar în 7 filme (Copilăria lui Ivan – 1962, Andrei Rublev – 1966, Solaris – 1972, Oglinda – 1974, Călăuza – 1979, Nostalgia – 1983, Sacrificiul – 1986) și câteva scurtmetraje, calitatea superioară acestor opere l-au plasat într-o lumină avantajoasă și remarcabilă pe plan internațional.
În primul rând, Tarkovski a fost un portretist excelent: focusul se afla întotdeauna pe fețele actorilor, surprinzând emoțiile cheie, iar cadrele landscape ale filmelor au o calitate extraordinară transmițând un sentiment de atemporalitate. Imaginile vii ale tuturor celor patru elemente primordiale (aer, pământ, foc, apă), dau întregii producții o rezonanță mistică, iar animalele (în special câinii) apar foarte des în filmele sale, cel mai probabil sugerând ideea de entitate sau întruchipare.
Sunt multe aspecte care mă inspiră și care îmi dau curaj să mă exprim, însă niciodată cu intenția de a-l copia. Prefer să admir, să înțeleg și să trăiesc cu bucurie fiecare părticică a artei sale.
Printre principalele caracteristici pe care le-am remarcat la Tarkovsky este suspansul în legătură cu subiectul, lăsându-i spectatorului posibilitatea de a reflecta și de a munci asupra concluziei. Practic, îl încurajează să fie creativ și să își imagineze sau să deducă continuarea narațiunii, să pună cap la cap întregul. Cred că această metodă de creație reprezintă cea mai eficientă cale de a-l aduce pe spectator față în față cu autorul, ba chiar aș putea spune cu o oarecare îndrăzneală, “pe picior de egalitate” cu acesta, creându-se astfel o conexiune interdependentă între artist și spectator.
Accentul principal se află pe om, pe căutările lui și pe cumpenele sufletului omenesc.
În toate operele sale, Tarkovski și-a concentrat atenția pe om, pe legătura omului cu natura și transmiterea emoțiilor la nivel senzorial, uneori chiar extrasenzorial.
Puntea dintre Realitate și Visare este un alt aspect pe care l-am remarcat. Artistul a reușit, prin filmele sale, să găsească puntea de legătură dintre realitate și visare, redând într-un mod autentic stări, emoții, sunete, povești, amintiri și trăiri care reflectă conexiunea individului cu sinele său.
Ce spun filmele lui Tarkovski? (Continuarea articolului aici)
Autor articol: Elena Corbu
