logo

Bucuresti

PhotoInsights

09:00 - 21:00

Luni - Vineri

Trebuie să suferim pentru arta noastră?

Trebuie să suferim pentru arta noastră?

Vincent Van Gogh, Frida Kahlo, Goya, Caravaggio, Munch,Toulouse-Lautrec, Jackson Pollock, Beethoven, Mozart, Freddie Mercury, Kurt Cobain, Amy Winehouse, Eric Clapton, Hemingway, George Orwell, Dostoievski, Esenin, Sylvia Plath, Eminescu, Ion Barbu, Diane Arbus, Vivian Maier și puteți continua lista cu cine vreți voi.

 

Cu siguranță mai sunt mulți, foarte mulți… artiști care au suferit pentru arta lor sau care au creat (și) din suferință. Mitul artistului torturat, cum îl consideră și numesc unii, este atât de prezent în cultura noastră încât te întrebi dacă nu asta e normalitatea, de fapt. Probabil că nu, dar sunt mai multe aspecte de discutat aici, multe din ele regăsindu-se mai jos.

 

Mitul artistului torturat

© Cristina Gârleșteanu

 

Unul ține de suflarea pe care acest mit se consideră că a dat-o artei. Celălalt ține într-adevăr, de suferință. Este foarte posibil însă ca ideea de suferință pentru artă să fie înțeleasă greșit. Poate că nu suferința în sine este cea care ajută, ci experiențele prin care trec oamenii, absențele, gândurile sau acele lucruri care nu ne dau pace, mai ales noaptea. Știi cum e, ai avut o zi plină, poate chiar stresantă, nefericită sau dimpotrivă, o zi foarte plăcută, te pui în pat cu ideea că gata, ai terminat, este momentul să te odihnești și…atunci te lovește, mintea care zboară, care este într-o cursă cu ea însăși, una copleșitoare, care îți dă senzația că ți-a scăpat totul de sub control. Artiștii nu fac excepție. Sunt chiar foarte mulți care se plâng de programul cumva impus de societate și de locurile lor de muncă, fiindcă inspirația îi lovește exact atunci când nu au timp de ea.

 

De-a lungul istoriei arta a avut un rol notoriu ca răspuns la situații de depresie, doliu sau boli fizice.

 

“A doua Simfonie” a lui Schumann – scrisă în timpul unei perioade de depresie severă; „Recviemul” lui Brahms – compus după moartea mamei sale și a unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui; sau „End of Times Quartet” al lui Messiaen – scris în închisoare sau bine cunoscutul volum al lui Tudor Arghezi „Flori de mucigai” cărora ne-a dat tuturor bătăi de cap în timpul școlii, scris tot în închisoare. Există chiar artiști a căror întreagă carieră este marcată de suferință, fără de care nu ar avea aceeași tărie și nici aceeași frumusețe. Cum ar fi arătat oare opera lui Wilde, Van Gogh sau Chopin dacă viața lor nu ar fi fost atât de marcată de durere? Fără îndoială, o mulțime de creații de neînlocuit de-a lungul istoriei artei au apărut din experiențele negative, grele din viață.

 

Cu toate acestea, mă întreb: creația artistică trebuie neapărat să meargă mână în mână cu durerea? Este adevărat că cele mai bune opere sunt create în momente de suferință?

 

Oare ele se nasc în această manieră pentru că, fiind o persoană creativă, singura modalitate de a scoate din tine ceea ce te marchează, ca să îi poți face față, este creând? Nu toți se nasc cu norocul de a avea oameni în jurul lor care să le ofere suport, iar de-a lungul istoriei, ajutorul specializat care există astăzi, nu era nici măcar un vis.

 

Mă gândesc că pentru mulți, arta este singurul refugiu, singura oază de pace în momente de criză.

Poate memorabilul operelor născute din suferință nu ține de negativul sentimentului, ci doar de intensitate? Dacă fericirea ne-ar izbi la fel de tare ca moartea cuiva, dar într-un sens bun, am avea destul combustibil să scoatem și din asta, lucrări extraordinare?

 

Mitul artistului torturat

© Cristina Gârleșteanu

 

M-am întrebat adesea dacă poate rezulta mai multă creativitate sau orice fel de act artistic din momentele care îți întorc lumea pe dos, decât din circumstanțe pozitive. I-am întrebat și pe alții. Am citit despre acest subiect sau mai bine spus, această piatră de temelie a artiștilor, cum că trebuie să fii tulburat ca să poți fi considerat un artist complet. Părerile, la fel de diferite ca fiecare ființă umană, sunt desigur împărțite. Deși există și studii științifice în domeniul psihologiei care s-au axat pe asta și continuă experimente de tot felul. Aici aș mai vrea să ridic o întrebare. Apropo de experimentele științifice. Cum se face că din tragedii apare și artă fenomenală, însă în același timp criticând un om, făcând-ul să lucreze din frică și disconfort, aduce rezultate mult mai slabe (atestate științific) decât încurajarea lui? Este un paradox care ar merita o discuție separată.

 

Predomină totuși un răspuns afirmativ. Da, actul artistic rezultă adesea dintr-o durere. Ar fi interesant de observat însă și dacă, viețile oamenilor sunt mai degrabă nefericite decât fericite. Dacă rezultatul înclină spre suferință, oare nu apar operele bune atunci, doar pentru că asta e media sau pentru că a fi fericit, într-adevăr, este ceva atât de rar încât, în momentul în care simți asta, poți doar să te bucuri de sentiment, fapt care exclude creația?

 

Nu durerea în sine este cea care face treaba, ci schimbarea pe care o produce și pe care o aduce.

 

Durerea în sine te paralizează și nu poți face nimic, dar după, din experiența prin care ai trecut, din modul în care aceasta te-a marcat, începe de multe ori un avânt de ceva, o sclipire, o luminiță la capătul tunelului întunecat pe care îl parcurgeai fără speranță, un loc în care găsești refugiul sau ceva care te eliberează sau te face să înțelegi de ce simți, în modul tău individual, sentimentele și senzațiile cauzate de durere.

Și fericirea face asta. Da, din nou există studii: aici sunt incluși de multe ori și îndrăgostiții, dar subiectul este discutabil. Mai degrabă cei care sunt stimulați să creeze prin fericire sunt, de fapt, excepția de la regulă. Iar arta este și acest lucru, nu? O serie de excepții de la reguli, acolo unde intră sufletul și tehnica și studiile devin irelevante.

 

Mitul artistului torturat

© Cristina Gârleșteanu

 

Însă marii artiști, cam pe oriunde i-ai căuta, au fost spirite preponderent zbuciumate. Repet, magnitudinea durerii contează mai puțin, fiindcă în final, procesând durerea, dacă momentul în sine are o semnificație profundă pentru tine, intensitatea lui va fi oricum mult mai mare decât gravitatea/intensitatea situației în sine. Ideea e cea care persistă. Ideea te face să te întrebi, să cauți, să înțelegi.

 

Spiritul traumatizat se distanțează uneori de durere prin creație sau o absoarbe total pentru a ajunge la o formă de pace interioară, acolo unde se poate. Este un fel de analgezic (poate de aceea mai există și o altă etichetă pusă creativilor, aceea care spune că sunt viciați și mulți au fost și sunt, dar aici sunt destui care nu sunt. Destui încât să nu fie considerat un combustibil pentru creație la fel de puternic ca suferința). Mai putem clasa creația prin suferință ca un mod de a te echilibra mintal, în vreme ce spiritul liniștit e în căutare de satisfacții și nu are disciplina de a așeza lucrurile, de a le sistematiza. Pentru că nu are nimic de rezolvat, are doar de simțit. Ori adesea situațiile nefericite au nevoie de soluții.

 

Durerea și dragostea…ambele produc artă, deoarece înseamnă că artistul este sincer cu el însuși, dezbrăcat de aparente, redus la esențe și real. În frumusețea și urâțenia experiențelor umane recunoaștem intuitiv ceea ce este adevărat.

 

Trebuie să suferim pentru arta noastră?

© Cristina Gârleșteanu

 

Artistul spaniol Víctor Mira a spus cândva:

„Arta nu este rezonabilă. Ea nu se supune, nu ascultă, nici de bună voie, nici de frică, de cineva care nu este virtuos. La fel cum nici suferința, nici durerea nu se vor lăsa guvernate de artiști incapabili. Pentru ca durerea să fie artă, trebuie să aibă ceva care dă târcoale minții, trebuie să poată fi gândită și înghețată. Din contră, este un reflex automat care răspunde la suferință sau durere, un amortizor. (…) Un artist nu ar trebui să aibă alt obiectiv sau altă preocupare decât arta asumată sau mai bine zis, să fie un spațiu gol în care arta să se petreacă. ”

Suferințele și durerile care nu sunt filtrate și interpretate de o minte creatoare, nu conțin practic nimic, cu atât mai puțin se pot transforma în artă. Artistul, credea Mira, trebuie să fie capabil să se separe de propria durere pentru a o vedea ca pe un obiect. Abia atunci acesta va putea privi durerea fără să o sufere și, liber de pasiunile sale, va reuși să se situeze în acel „spațiu gol”, tăcut, care îi permite să asiste la toate și să genereze artă.

 

Nu orice durere generează artă, iar suferința și durerea sunt trecătoare, mutabile. Arta în schimb are capacitatea de a fi eternă. Artistul este capabil să-și „înghețe” suferința pentru a o face eternă, pentru a o exprima artistic.

 

Se spune că Henri Matisse a pictat cu mare dificultate, întrucât avea artrită. Nu numai că a trebuit să îndure aproape imposibilitatea de a-și mișca articulațiile, dar a avut și dureri groaznice. Când a fost întrebat de ce a continuat să picteze, deși era deja faimos și avea o poziție bună, el a răspuns: „Durerea dispare, frumusețea rămâne”.

 

Acum, urmărind ideea de la care am plecat, este important să spun că nu toată arta bună este produsul durerii.

Și totuși, de ce avem mai mereu impresia sau descoperim că cele mai bune lucrări artistice sunt cele care exprimă durerea autorului?

Să fie poate pentru că, în mod natural, suntem mult mai empatici când vine vorba de suferință decât de bucurie?

 

Mitul artistului torturat

© Cristina Gârleșteanu

 

Starea de bucurie se ia de bună deoarece, într-un anumit sens, este de așteptat…toți ne așteptam la ea. Aspirăm la ea, visăm la ea, uneori atât de mult încât pierdem contactul cu realitatea crudă. Fericirea este ceea ce omul vânează pentru ca viața lui să aibă un sens. Durerea, dimpotrivă, este stridentă pentru că este o ruptură, o absență a ceva, un lucru care ne obligă să ne oprim și să privim acel spațiu gol. Durerea, într-un fel, se aseamănă cu natura, în ideea în care, te poate frânge, oricând, fără ca tu să ai vreun cuvânt de spus.

Ne identificăm mai ușor cu arta născută din durere pentru că durerea e cea care ne egalează, ne face conștienți de condiția noastră umană, ne sensibilizează și ne deschide mai mult. Suferința ne ajută să creăm artă deoarece elimină aparențele, calcă în picioare ego-ul și preconcepțiile, ne distruge superficialitatea și se strecoară adânc în sufletul nostru. Uneori își extinde tentaculele atât de adânc, încât ne dăm seama abia după ani de zile, cât de mult ne-a schimbat.

 

În final aș spune că da, de cele mai multe ori suferim pentru arta noastră, mai ales în România, unde nici nu avem condiții pentru susținerea ei, perpetuarea ei sau reglementarea ei ca orice job normal.

 

Asta nu înseamnă că trebuie să vedem suferința ca un catalizator al creativității, dar putem învăța din modul în care ne inspiră, cum să creăm indiferent de starea noastră de spirit. Ne putem folosi de durere și de suferință pentru a observa ceea ce trece neobservat în zilele senine, pentru a privi în noi acolo unde poate altă dată nu privim și, mai ales, pentru a umple golul. Pentru asta, de cele mai multe ori ajută să creezi ceva de la zero. Pânza este mereu albă dacă artistul o poate privi astfel sau dacă arta nu are un sfârșit, fiindcă ține de ideile care ne tot vin, idei care nu pot fi controlate, se întâmplă pur și simplu, atunci variațiile și posibilitățile de a crea, sunt infinite, limitate doar de, cât poți să vezi, în momentul în care declanșezi, te așezi la birou să scrii sau în fața șevaletului să pictezi.

 

 

Articol și fotografii de Cristina Gârleșteanu

 

Articolul Anterior

1 Comment:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *