Probabil vă închipuiți că aceasta este încă un articol în care un trainer are de gând să vă vorbească despre regulile fotografiei, despre cum să le respectați sau să le încălcați. Însă nu e deloc așa. Se spune că singurul mod de a opri timpul este să faci o fotografie. Cu toate astea, adevărul e că o fotografie trebuie să spună ceva, nu? Să aibă un mesaj, nu? Așa este, însă acesta este un subiect pentru un viitor articol, iar astăzi vom vorbi despre inspirație în fotografie.
Ce te face să apeși declanșatorul, ce te împinge să faci o fotografie?
Și cum de cineva reușește să transforme ceea ce vedem zi de zi într-o imagine premiată? Cum de pur și simplu ignorăm subiectele care sunt chiar în fața noastră? Acestea sunt întrebări la care fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul răspuns.
Acum aș vrea să vă vorbesc despre una dintre zilele în care, deși nu aveam programată o ședință foto, am reușit să creez cele două imagini de mai jos.
Cu câteva săptămâni în urmă, prietena mea, Roxana, a pus la cale o surpriză pentru ziua de naștere a prietenei noastre comune, Simona. De-a lungul întregii zile, sărbătorita a trebuit să străbată întreg orașul pentru a-și descoperi cadourile (un fel de vânătoare de comori). Seara, am ajuns acasă, iar alături de noi erau și alți câțiva amici de-ai ei. Printre aceștia, o fată pe care o cheamă tot Simona și care, privită cu atenție, te poate inspira din toate punctele de vedere. E plină de viață, extrem de expresivă și are pistrui. Iubesc fetele cu pistrui (nu mă înțelegeți greșit, e vorba doar de iubirea pe care o poate simți un fotograf pentru subiectul său ). Deși de-abia îi știam numele (am probleme să rețin numele oamenilor din prima), am întrebat-o dacă e de acord să pozeze pentru mine. Am căutat diferite abordări, iar asta m-a condus la concluzia despre care vă vorbesc acum: când vrei să exprimi ceva care nu îți e foarte clar, fă un pas în spate, privește în sus, în jos, iar apoi în jurul tău.
Pe scurt, am văzut fereastra și imediat m-am gândit la seria de portrete pe care mi-o doresc și care să dezvăluie oamenii din spatele ferestrelor.Vremea și lumina erau perfecte… iar ea… era minunată. Din timp în timp, pe durata scurtei noastre ședințe foto, îi arătam cadrele făcute până atunci. Ea era încântată, dar eu eram în rai de bucurie pentru că obținusem asemenea imagini. Erau fantastice, iar ea era extraordinară.
Lăsați-vă inspirați de oamenii noi care intră în viețile voastre, de natură, de o melodie, de vremea de afară sau de micile detalii ce deseori sunt insesizabile.
Încercați, încercați, iar apoi mai încercați puțin. Nu trebuie să iasă perfect, unele ședințe foto vi se vor părea îngrozitoare, dar atunci trebuie doar să încercați din nou și să învățați din greșelile voastre. Mergeți acasă, analizați-vă fotografiile și observați ce ați făcut bine și ce e greșit. Poate că nu ați comunicat îndeajuns cu subiectul vostru, astfel încât să-l transformați în protagonistul poveștii pe care vreți să o spuneți, poate că, din grabă, ați ignorat ce era în fundal sau în prim-plan sau poate pur și simplu nu ați folosit lumina bine. Data viitoare va fi mai bine, evoluăm învățând din greșelile noastre și ale altora, mai mult dintr-ale noastre, de fapt, pentru că ni le reamintim.
Vă doresc tuturor o sumedenie de momente pline de inspirație!
Autor: Luiza Marinaș (Boldeanu)
